(- urmare din numarul trecut -)

"O presiune insuportabilă începea a se simți pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artiști, în lumea intelectuală chiar în care, pînă atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicînd. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii și „ideologii” huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situații, al acestei schimbări: m-am simțit, eu însumi, brusc, “jidan” și victimă a unei insuportabile presiuni.
Expuneam în fiecare an la București. Ultima mea expoziție a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg și bun prieten, încă din anii școlarității, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea, -- pe poetul Ion Barbu.
Cuprins de admirație, entuziasmat de frumusețea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziții ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o înjurie insuportabilă: „Vai, ce păcat că ești jidan!” Am reacționat prompt, înjurîndu-l și replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.
Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simțit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila amenințător; brusc m-am simțit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înțelegeam, în sfîrșit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde voi trebui în permanență să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost, întîmplarea aceasta, o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine și toți ai mei, nu rămîne decît o singură opțiune: reîntoarcerea la poporul meu.
Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele și neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui „ofițer fără uniformă”, exerciții militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei „naționali” sioniști să-și facă „hahșaraua”, pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemeni mie, evrei și vorbeau o limbă pe care, in mod firesc, aș fi trebuit s-o cunosc și s-o vorbesc eu însumi. Am simțit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înșiși antisemiții ni-l indicau, unde intenționau să ne gonească. „Ofițerul fără uniformă” era Iacob Schieber, unul dintre apropiații lui Vladimir Jabotinski și șef al Betarului în România.
Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupra-mi, o nenorocire: într-o seară în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari au pătruns în casa părinților lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînar splendid. Mișu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliției legionare ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat, ucigîndu-l.
A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinați de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.
Situația se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Și cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.
Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferințele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaților evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerșeau la ușa mea și îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei și am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situația disperată a fraților noștri din lagărele de concentrare; am plîns cînd am aflat cum au fost incendiate sinagogile și arse cărțile noastre sacre, cum au fost pîngărite mormintele, distruse cimitirele evreiești; m-a cuprins disperarea cînd am aflat că bătrînii și copiii și femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniți din casele lor și transportați în vagoane plumbuite pentru a fi uciși în camerele de gazare sau arși de vii.
Suferința lor m-a zguduit. Mă simțeam amenințat – eu și toți ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simțeam că, dacă, printr-o nesperată șansă, mă voi salva totuși de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume, lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.
Trebuia neapărat și cît mai curînd să plec.
N-am acceptat să plec în Franța sau America, unde atîția dintre prietenii mei mă chemau insistent.
Identificat cu neamul meu apăsat, impilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care dușmanii intenționau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.
După efectuarea cîtorva formalități, ușurate de prietenii mei englezi, într-o dimineață, fără a anunța pe nimeni, am părăsit totul: casa și masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit frații, sora. Și am pornit în pribegie spre limanul țării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.
Am pornit în pribegie împreună cu soția mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetițe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie, fără să cunosc limba țării către care mă îndreptam, și fără să am, în acea țară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie și am debarcat la Tel-Aviv.
În acel moment eram un om liber.
Am început să lucrez ca arhitect la Primăria Tel-Aviv. La aceiași masă de desen lucra un tînăr coleg care reușise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum și-a pierdut în cuptoare, părinții și colegii și prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii uciși fără vină, despre copiii zdrobiți, despre bătrînii legănîndu-se în spînzurători, despre cadavre de femei sfîrtecate de cîini, despre bărbați înecați în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu cîinii ca sa le zmulgă un codru de pîine sau un os cu care să-și astîmpere foamea.
Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mînați la moarte. Am suferit împreună cu el și plîngeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbați și ale cărui femei și copii, erau mînați, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.
Aveam oroare de „civilizația” care a permis unui întreg popor să se dezlănțuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme și fără apărare, pe care numai credința într-un unic Dumnezeu, îi mai susținea.
În ceasul cînd, om liber, mă aflam în țara mea adevărată, am simțit, bineînțeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul și a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbești, fiindcă știam că, aici, în Ereț Israel, eram liberi și eram curajoși și capabili să dăm dușmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumusețea morală a ostașului evreu și vitejia sa.
Ura și disprețul meu față de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu și-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, și altă formă de manifestare. Posedam și alte arme, ale omului de condei și de artă. M-am apucat de scris și am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunț demența, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceeace numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care gonește disperat să-și potolească setea și să afle un refugiu.
Închei aici povestea unei vieți – o viață care mi-a zguduit credința în valorile acceptate ale culturii și civilizației, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului."

( Marcel Iancu - Arta mea si sionismul - Shevet Romania nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv)

Câteva comentarii, la acest articol, cutremurător prin confesiunea directă a crezului marelui artist.
- În "Shevet Romania" apare numele Jack Costin, presupun că dintr-o greșeală de editare, ortografia corectă fiind Jacques Costin.
- Marcel Iancu, probabil din cauza vârstei înaintate, plasează Pogromul din București în iarna anului 1939, data corectă fiind ianuarie (21-23) 1941.
- În anul 1981, editura Am Oved, din Tel-Aviv, publică albumul "Kav Haketz" ( On the edge, Pe muchie), în care sunt reproduse 28 de desene pe tema Holocaustului, în alb-negru și în culori, împreună cu versuri și mărturii ale marilor poeți de limbă ebraică, Bialik, Tchernihovski, Alterman, Shlonski, Pagis, Hillel și alții, ca omagiu adus de literatura israeliană creației lui Marcel Iancu. În prefața acestui album, pictorul menționează încercările sale de a arăta aceste desene unor artiști israelieni, sperând să le expună, dar s-a poticnit de permanente refuzuri, sub motivul că " niciun evreu nu ar vrea să le vadă".
- Abia în anul 1990, 6 ani după moartea lui Marcel Iancu, se organizează expoziția " On the edge", în memoria lui Mishu Goldschlager-Costin, la Muzeul "Janco-Dada" din Ein Hod, la kibutzul Lohamei Haghetaot, la Memorialul Yad Vashem (Ierusalim), precum și în Knesset (Parlamentul israelian), cuprinzând 80 de desene pe tema Holocaustului, inclusiv cele legate de Pogromul de la București, din cele peste 100, figurative, cu elemente grotești, expresioniste, în care vibrează ecoul ororilor care i-au schimbat viața și direcția artistică. Fondatorul mișcării Dada, pionier al artei abstracte, Marcel Iancu întemeiază în 1953 colonia artiștilor, în satul Ein-Hod, devenind promotorul noii arte israeliene și liederul grupului Ofakim Hadashim ( Noi Orizonturi).
- Există și alte documente în arhiva familiei lui Marcel Iancu, relevante și zguduitoare, precum " Mărturii iudaice despre artă", "Pogromul din Romania sau seria masacrelor în mase", unele reproduse în presa vremii, precum și manuscrise inedite. Despre aceste confesiuni, poate, în viitor. (V.S.)



Marcel Iancu - desen reprezentind o sinagoga in flacari si evrei dusi la executie. Reprodus din albumul Kav Haketz - 1981 - Tel Aviv.



Marcel Iancu - desen reprezentind evrei ucisi de legionari, in Pogromul din Bucuresti, atirnati de cirlige, la abator, cu inscriptia "Cosher". Reprodus din catalogul expozitiei Kav Haketz ( On the edge, Pe muchie), 1990.



Marcel Iancu - unul dintre desenele pe tema Holocaustului, reprezentind despartirea dintre copii si mame. Reprodus din albumul Kav Kaketz - 1981- Tel Aviv.